Se știe că orice lucru are două capete ori, ca să fiu
mai abrupt, două consecințe: exact în modul în care aspirina face bine inimii
dar nu și hemoragilor interne pe care le produce colateral. Situația este cel
mai bine exprimată prin termenul grec antic pharmakon, care se
referă atît la remediu (cu sens de medicament, cură), cît și
la otravă. Avînd în vedere că, har Domnului!, nu fumez și nu consum
cafea nici măcar în acea perioadă vulnerabilă cît îmi ia să îmi redactez
manuscrisele, viciile mele sunt puține dar fixe și, cu siguranță, iremediabile
:-)
Nu exclud chiar din start ca remediul fatal să-mi survină neanunțat anume de la fenomenele complexe și lucruile mici (res, realis) care îmi configurează (profitabil) realitatea senzorială pe trei nivele: A REALIBUS AD REALIORA („De la realitatea empirică la realităţile superioare”)!
Avînd în vedere că „alienarea gîndirii (Entäusserung)
are loc chiar în pragul sursei sale originare” (Ludwig Feuerbach,
„Despre filosofia hegeliană”), simpla referință la această noțiune religioasă
nu putea fi exprimată mai fidel decît tot prin alți doi termeni germani,
„Weltanschauung” (privire generală asupra lumii) și „Weltschmertz” (durerea
întruchipată a lumii). De aici și esenţa exerciţiului artistic, care poate fi
redusă la revoltă totală sau absolută. În urma Juliei Kristeva, şi pentru mine
„revolta” înseamnă, în mare: transgresarea interdicţiilor (suprarealistul Louis
Aragon); obsesie repetitivă (existenţialistul Jean Paul Sartre); re-plasare
ludică, substituire combinativă (teoriticianul “scriiturii” Roland Barthes).
Doar că la aceste trei dimensiuni eu aş mai adăuga şi o a patra – eresul
arhetipal, tocmai pentru faptul că dimensiunea archetipală nu porneşte de
la “cuvinte”, ci de la matricea originară a imaginarului. Anume “imaginile”
sunt cele care ne bîntuie conştientul sau ne gestionează preconştientul, ele
sunt cele care anticipează ori anunţă, contrapunctic, alte fragmente de
imagini, încă inconştiente. Structura de adîncime a unui text liric sau a unei
regii de film trebuie să răbufnească într-o (să rezulte cu un) simbol specific,
iar arhetipalul mi se pare unicul instrument de operare artistică
plauzibilă! Care, (ne)întîmplător, coincide cu universul holografic
post-modern. Or, pentru mine „a scrie” presupune cel puţin să trăiesc, în
măsura posibilităţilor, toate scenariile (vieţile) refuzate de soarta oficială,
interzise de anturajul geografic sau la care nu voi putea să am acces vreodată
din cine știe ce motive străine mie!
Nu exclud ca anume acesta să fie motivul pentru care
îmi displace raţiunea grecească a lui Heraclitus ce nu ne acordă „şansa de a
intra de două ori în acelaşi rîu”, în schimb ador să mă lăfăi în jocurile anamnezei lirice
(de la grec. „anamnesis”: amintirea unor idei, persoane sau evenimente
într-o existență anterioară) ce se desfășoară ca un mecanism maieutic
spiritual, așa cum este experiența afișată de Marcel Proust pornit ”în căutarea
timpului pierdut”, de exemplu.
AD REALIA PER REALIORA („De
la realitatea indiferentă la realul asumat”)!
Ca să rămîn de aceeași parte a baricadei, aspir spre
ascendenţa mistică a faraonilor egipteni conform ”principiului mercaba”,
agreez sefirotul kabalistic evreiesc și m-aș arunca cu toată
ființa în païdeuma greacă antică, de exemplu, pentru că
sunt ferm convins că replica supremă a literaturii române – dată tuturor
tradiţiilor pomenite aici – trebuie căutată înversul arhetipal din
”Antologia de texte populare” în selecţia lui Lucian Blaga: „S-a întors în
lume-o stea. / Mi-s mîinile arse de ea”. Poate tocmai din acest motiv ocult
admit că „singurul mod de versificare admis într-un Stat ar trebui să fie
imnurile închinate zeilor şi glorificarea persoanelor virtuoase: atîta timp cît
veţi (…) admite poezia lirică ori epică în viaţa voastră, plăcerea şi durerea
vor deveni diriguitorii voştri” (Platon, „Republica”). Nu e drept ca – atunci
cînd prevăd vreo sociomîrșăvie a potentaților prezidențiali sau guvernamentali
– în loc de toți politologii consacrați ai lumii să consult, de fiecare dată în
liniște și imparțialitate deplină, pe cine altcineva dacă nu „Demonii” lui
Dostoievsky!?!
În schimb sunt solidar cu „spiritul” care se materializează
printr-un necontenit an-denken(cu sens de „vagă aducere aminte”,
„rememorare”) heideggerian, cauțios la caracterul secvenţial şi restrictiv prin
excelenţă al limbii care face posibil ca ultima să fie „fascistă, adică care te
obligă să spui” (R. Barthes). În plus – aşa cum subliniam într-o Prefaţă la
cartea de versuri a unui autor maramureşean – a fost necesar să termin o
facultate întreagă ca la capătul ei să ajung să suspectez cu îndreptățire că
limba e stalinistă sau „totalitară, adică îţi interzice să spui” ceea ce simţi!
REALIA SICUT REALORA („Ce e jos fie ca ce e sus, iar realul să devină realitate”)!
Cît de revigorant devine, în schimb, orice
„prizonierat” ontologic care se revendică de la concordanța specifică lexicului
limbii române! Fără a conștientiza, românul utilizează cuvinte cu substrat
teleologic și spiritual „sacru”, conectat cu fire adînci la arhetipalul divin
sau la pleroma akâshică: „om” – de la mandala sanscrită AUM, pronunțată
OM („trecutul, prezentul şi viitorul, toate sunt cuprinse în mandala OM”,
Manduk’ya Upanişada); „inimă” – originat din latinescul „anima” (suflet,
spirit); „noroc” –originat din expresia slavonă “na roc” (destin,
soartă); „dor” – dorință vagă exprimată printr-un cuvînt ce pare a
fi originat în limbile Hindi/Urdu, păstrînd în rădăcina lexicală semnificația
de armonie pierdută („strună”) sau chemare implacabilă de integrare în
circuitul kosmic („fir, cordon, sfoară, ață”). Cu același succes se poate
urmări enantiodromia estetică a grupurilor de paronime „humoare-umor”,
„formă–formosus–frumos”, „erotic-eretic” etc. În același context propice, bifez
ca profitabile – pentru cunoașterea de sine profundă – toate tricksteriadeleprofane (Eroul
Corb din mitologia zonei Asiei Pacifice) și religioase (Vinul
și Pîinea din Trupul lui Iisus Christos) ale lumii. Pentru a ajunge la
rezultate similare – dar împotriva ácelor de ceasornic și pe căi strict
pecuniare – tradingul bursier cu instrumente mobiliare mi se pare o experiență
de excepție.
Pentru a face aselenizarea cît mai lină, voi spune că
sunt conștient despre faptul că „nu e Goethe cel care îl crează pe Faust, ci
Faust îl crează pe Goethe” (C. G. Jung), deaceea frecventez, de bună voie și
nesilit de nimeni, „pseudoreligia bokononistă” a scriitorului Kurt Vonnegut și prefer
să mă înfrunt cu „egregorii” culturali decât cu entitățile nocive care atacă,
doar de sărbătorile religioase, amvonul public. Îmi place să degust, toamna
devreme, un pahar de must în fața unui talger cu nuci și, tîrziu în iarnă, un
rom cubanez marca „Negrita”. Fără a-mi suplimenta alte contradicții în propriul
sistem de echilibru și supraviețuire terestră, îmi mai permit să savurez o
cantitate decentă de vin fiert în orice anotimp, ador peștele (în special
somonul ori nisetrul) stropit din abundență cu mujdei, dar îmi displac profund
peștii care se simt în largul lor la capătul străzii. Cu excepția pescuitului
în lacurile cu apă dulce, nu aș fi deloc împotrivă să naufragiez pe teritoriile de
cîndva ale supercontonentul Hondwana, unde să pot paterniza cu satisfacție
orice titlu semnat de Jacques Derrida!
Nu știu dacă cele trei nivele sunt perfect interșanjabile și, cu atît mai puțin, dacă rămîn generalvalabile, dar încă mai visez la o lume în care oamenii
împăcaţi cu registrul lor karmic şi social –
să îşi scrie singuri epitafele în cimitire carnavaleşti originate în Săpînţa maramureşeană. Aşa cum doresc să îmi fie considerat poemul „Credinţa ortodoxă” (septembrie 1992):
noi, subsemnaţii, / credităm
nerambursabil / – din preaplinul activelor noastre
cucernice
şi fără limită,
pe Dumnezeu-Înaltul, Cel-Etern-ş-Atotputernic:
în schimbul / neagresiunii
poetice ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu